O PANORAMĂ A LITERATURII ROMÂNE POSTBELICE. POEZIA
- fragmente -
Solemnitatea definitivului. Poezia lui Nicolae Prelipceanu
- fragmente -
Poet de cursă lungă, valoros și original, Nicolae Prelipceanu publica,
în anii boemei sale clujene, volumul Antù București, Editura pentru
Literatură, 1968, 96 p.), o carte relevantă și pentru acea promoție a
supraviețuirilor în spațiul editoria.. Versuri admirabile sincronizează
cu ereziile vârstei, discursul emancipat „verifică” norma
verosimilității între stimulatorii unei heteronomii metafizice și
resuscită, între modalitățile acestei lirici, tonalitățile falaciosului.
Impetuosul bine temperat se mișca dezinvolt între o suavitate
truculentă și o senzorialitate discret elegiacă (pentru „prima
adolescentă goală din lume”), vizionarism de rebel argonaut și nostalgia
genuității.
Investiri tragice, mai ales, astfel de înscenări ale
miturilor interoghează forme, idealitate, transfigurări alegorice („dorm
cu fruntea pe oasele mele”) și un strat vizionar peste care actul
celebrării re-ordonării lumii trebuie să reprezinte un imperativ, poemul
liminar. Nicolae Prelipceanu e vizat de iconoclază convertirilor și
despărțirea netă de retorismul promoției. Uneori e un gest burlesc,
ăpredominant într-o atitudine reflexivă de voluptăți epifanice și fastul
unor eufonii dizolvante. Procesiunea freneziei are ceva oracular, de
figurativ-bucolic, reinterpretat ca un ciudat hymn al materiei
„polifonice” (Balada ursului nostru din Spania, p. 68). Elanurile acuză o
vehemență telurică, totuși, levitații ciudate ale ființei hieratice
circumscriu fluxului discursiv o lirică a marilor magnifieri.
E o
solemnitate comprimată în nevinovate instincte, regeneratoare ale
definitivului. Macularea fabulosului ajută pre-vizionării și eul
paradează în „aburul memoriei”. Mesajul liric pare să fie o expiere a
vizionarului („Morții aceia periferici îngropați lângă gard”),
plasticizarea afectelor dublează imaginarul adâncirii în sine, ca un
fluid subiectivitatea fundamentează, dincolo de „acordul”
substituirilor, un ciudat pansenzualism care place de atâția ani în
poezia lui Nicolae Prelipceanu. În Pianul scufundat, convertirile
acestea sunt înflăcărate pledoarii pentru poezia lumii, pentru
frumusețea și puritatea ființei prin forța poeziei de a reclama
universalitatea în ascendentul regenerativ al mithistoriei și „inocenta”
dedublare. Capricios și vulnerabil, eul supralicitează, firesc, esența
umanizantă a acestei lumi, tema pianului „înscenând” toate adeziunile:
„Cine stă să-l maI cunoască acum/pianului îi trec muzici/printre clape
și lemn/printre coardele de fier și lemn/de deasupra o stea se
naște/lăptoasă ca un uger matern/între ea și pian se dezlănțuie/un mare
dialog/în care vrând-nevrând/suntem cuprinși/de la scufundarea lui
înainte (...)” (Pianul scufundat, p. 55-57)
„Concertul” liric incită
și alte curtoazii și galanterii, fronda fiind, aici, mirajul
de-ficționalizării. Fragila consonanță e iscată din metamorfozele dublei
esențe: potențarea prin fantastic și latura disimulativă a unor
discrete substituiri. Asistăm nu doar la un program de intimizare,
așezat pe o „tradiție” șaptezecistă, dar și la „tranzacțiile” eului
liric cu reversul insondabil al ficțiunii, mitul convertit la rigorile
spectacolului modern: „(...) un pian are câte clape negre/atâția ochi pe
trupul monstrului/un pian scufundat/duce cu el frunze/cu câte cinci
degete la o mână/deasupra ambarcațiunile pier/cei care dau cu pietre în
pian/cântă ajungând ușor pe clape/păzind pianul de pietre de către ape
(...)” (Pianul scufundat, p. 57)
(...)
Totul e o unitate spirituală, chiar și metamorfoza lui Narcis, dialog al înțelesurilor merei re-iterate, al relației eu-lume.