vineri, 20 mai 2016


IONEL BOTA
O PANORAMĂ A LITERATURII ROMÂNE POSTBELICE. POEZIA
- fragmente -

Solemnitatea definitivului. Poezia lui Nicolae Prelipceanu
- fragmente -

Poet de cursă lungă, valoros și original, Nicolae Prelipceanu publica, în anii boemei sale clujene, volumul Antù București, Editura pentru Literatură, 1968, 96 p.), o carte relevantă și pentru acea promoție a supraviețuirilor în spațiul editoria.. Versuri admirabile sincronizează cu ereziile vârstei, discursul emancipat „verifică” norma verosimilității între stimulatorii unei heteronomii metafizice și resuscită, între modalitățile acestei lirici, tonalitățile falaciosului. Impetuosul bine temperat se mișca dezinvolt între o suavitate truculentă și o senzorialitate discret elegiacă (pentru „prima adolescentă goală din lume”), vizionarism de rebel argonaut și nostalgia genuității.
Investiri tragice, mai ales, astfel de înscenări ale miturilor interoghează forme, idealitate, transfigurări alegorice („dorm cu fruntea pe oasele mele”) și un strat vizionar peste care actul celebrării re-ordonării lumii trebuie să reprezinte un imperativ, poemul liminar. Nicolae Prelipceanu e vizat de iconoclază convertirilor și despărțirea netă de retorismul promoției. Uneori e un gest burlesc, ăpredominant într-o atitudine reflexivă de voluptăți epifanice și fastul unor eufonii dizolvante. Procesiunea freneziei are ceva oracular, de figurativ-bucolic, reinterpretat ca un ciudat hymn al materiei „polifonice” (Balada ursului nostru din Spania, p. 68). Elanurile acuză o vehemență telurică, totuși, levitații ciudate ale ființei hieratice circumscriu fluxului discursiv o lirică a marilor magnifieri.
E o solemnitate comprimată în nevinovate instincte, regeneratoare ale definitivului. Macularea fabulosului ajută pre-vizionării și eul paradează în „aburul memoriei”. Mesajul liric pare să fie o expiere a vizionarului („Morții aceia periferici îngropați lângă gard”), plasticizarea afectelor dublează imaginarul adâncirii în sine, ca un fluid subiectivitatea fundamentează, dincolo de „acordul” substituirilor, un ciudat pansenzualism care place de atâția ani în poezia lui Nicolae Prelipceanu. În Pianul scufundat, convertirile acestea sunt înflăcărate pledoarii pentru poezia lumii, pentru frumusețea și puritatea ființei prin forța poeziei de a reclama universalitatea în ascendentul regenerativ al mithistoriei și „inocenta” dedublare. Capricios și vulnerabil, eul supralicitează, firesc, esența umanizantă a acestei lumi, tema pianului „înscenând” toate adeziunile: „Cine stă să-l maI cunoască acum/pianului îi trec muzici/printre clape și lemn/printre coardele de fier și lemn/de deasupra o stea se naște/lăptoasă ca un uger matern/între ea și pian se dezlănțuie/un mare dialog/în care vrând-nevrând/suntem cuprinși/de la scufundarea lui înainte (...)” (Pianul scufundat, p. 55-57)
„Concertul” liric incită și alte curtoazii și galanterii, fronda fiind, aici, mirajul de-ficționalizării. Fragila consonanță e iscată din metamorfozele dublei esențe: potențarea prin fantastic și latura disimulativă a unor discrete substituiri. Asistăm nu doar la un program de intimizare, așezat pe o „tradiție” șaptezecistă, dar și la „tranzacțiile” eului liric cu reversul insondabil al ficțiunii, mitul convertit la rigorile spectacolului modern: „(...) un pian are câte clape negre/atâția ochi pe trupul monstrului/un pian scufundat/duce cu el frunze/cu câte cinci degete la o mână/deasupra ambarcațiunile pier/cei care dau cu pietre în pian/cântă ajungând ușor pe clape/păzind pianul de pietre de către ape (...)” (Pianul scufundat, p. 57)
(...)
Totul e o unitate spirituală, chiar și metamorfoza lui Narcis, dialog al înțelesurilor merei re-iterate, al relației eu-lume.